Vitalie CURARARI, Şeful
Inspectoratului Ecologic de Stat

DESPRE RESURSELE NATURALE DE ZIUA MEDIULUI.

(Text – schiţă pentru lectorii de mediu).

”Nici o industrie nu poate acoperi
lipsa resurselor naturale …”.

Vitalie CURARARI,
Şeful Inspectoratului Ecologic de Stat

Dăinuirea unei naţiuni este în strînsă legătură cu resursele naturale de care dispune şi pe care le poate consuma.
Încă în secolul trecut lumea nu avea temeri în privinţa rezervelor de resurse naturale necesare pentru asigurarea existenţei pentru toată populaţia de pe glob.
Creşterea demografică în secolului XX, cînd populaţia globului practic s-a dublat, a schimbat atitudinea faţă de resursele naturale, provocînd apăriţia teoriei dezvoltării durabile. Dezvoltarea durabilă impune un stil de gospodărire a resurselor naturale care trebuie să satisfacă necesităţile vitale de moment ale societăţii şi să creeze condiţiile de existenţă pentru generaţiile viitoare. În acest sens activităţile antropice sînt desfăşurate pe două direcţii principale:
a) utilizarea raţională a resurselor naturale prin implementarea de tehnologii avansatede prelucrare a lor care generează mai puţine deşeuri;
b) înlocuirea unor resurse naturale energetice tradiţionale cu resurse netradiţionale sau regenerabile (cum ar fi energia vîntului, energia solară şi alt.)
La moment dezvoltarea direcţiei a doua este încă în stare incipientă, de aceea accentul se pune pe utilizarea raţională a resurselor naturale.
În condiţiile Republicii Moldova, care dispune de resurse naturale modeste, utilizarea raţională a acestora devine o prioritate a economiei naţionale.
Principalele resurse naturale ale Republicii Moldova sînt:
– resursele naturale renovabile: pămîntul; pădurile; apele de suprafaţă (apele rîurilor, lacurilor, acumulărilor, canalelor) şi subterane; flora şi fauna.
– resursele naturale nerenovabile: petrolul, gazele naturale, substanţele minerale utile solide.
La general, acestea se reduc la patru componente de bază: pămîntul, apa, pădurile şi zăcămintele de substanţe minerale utile.
În legătură cu reforma economiei naţionale, necesitatea schimbării atitudinii faţă de utilizarea resurselor naturale şi promovarea unei politici de dezvoltare social-economică compatibilă cu mediul înconjurător s-a pus problema elaborării Strategiei naţionale şi Planului de acţiune în domeniul conservării şi utilizării raţionale a resurselor naturale ale Republicii Moldova prezentată spre examinare Guvernului Republicii Moldova, septembrie 2002.
Resursele funciare şi de sol. Fondul funciar al Republicii Moldova constituie 3384,3 mii ha. Suprafaţa terenurilor cu destinaţie agricolă constituie 2543,6 mii ha (75,2%), inclusiv: terenuri arabile – 1820,7 mii ha, plantaţii pomi-viticole – 334,9 mii ha, fîneţe şi păşuni – 381,6 mii ha, pîrloage – 6,4 mii ha. Fondul forestier ocupă 422,9 mii ha (12,5 %). Astfel, suprafeţele supuse lucrărilor intensive ocupă aproape 66 % din suprafaţa ţării şi circa 85 % din suprafaţa terenurilor agricole.
Solurile principale sînt cernoziomurile, care ocupă o suprafaţă de 2363,2 mii ha sau 75% din suprafaţa fondului funciar.
Criza economică şi reforma funciară au dus la intensificarea procesului de degradare a solurilor. Degradarea solurilor se exprimă prin deteriorarea lor fizică, chimică şi biologică. Fondul funciar privatizat a fost fragmentat în peste un milion de cote de teren.
Repartizarea cotelor fără o organizare antierozională a terenurilor, amplasarea lor de-a lungul pantelor, gospodărirea pe terenuri agricole mici şi altele n-au permis deţinătorilor de terenuri să efectueze măsurile de protecţie, ameliorare şi utilizare durabilă a solurilor.
Peste 750 mii ha (30,5%) sînt terenuri erodate, iar alte peste 100 mii ha – puternic erodate. Din cauza eroziunii anual se pierd 26 mln tone de sol fertil şi 600 mii tone de humus.
Restabilirea acestor pierderi din sol poate fi obţinută prin încorporarea îngrăşămintelor chimice minerale şi organice. Dacă în anii 1990-1991 se încorporau cîte 180-190 mii tone de îngrăşăminte minerale, în prezent ele se utilizează în volum nu mai mare de 8-9 mii tone, iar cele organice mai mult se aruncă pe malurile rîurilor şi rîpilor, în fîşii forestiere şi pe marginea drumurilor.
Peste 50 mii ha sînt supuse proceselor de ravenizare. Alunecările de teren au loc mai frecvent pe pantele despădurite. În ultimii ani procesele de alunecări active a terenurilor au fost semnalate pe o suprafaţă de circa 7 mii ha.
Cele mai mari suprafeţe de terenuri cu alunecări active sînt în sectoarele Hînceşti (2314 ha), Călăraşi (2018 ha), Ungheni (1554 ha), Teleneşti (1071 ha), Soroca (766 ha), Glodeni (471 ha), Rîşcani (345 ha).
Obiectivele de bază în domeniul funciar:
• Conservarea şi restabilirea solurilor, prevenirea şi stoparea proceselor de degradare a lor.
• Menţinerea şi îmbunătăţirea fertilităţii solurilor.
Acţiuni ameliorative:
• Efectuarea lucrărilor agricole cu impact redus asupra mediului.
• Stimularea restabilirii fîşiilor forestiere de protecţie şi aplicarea măsurilor antierozionale, definirea clară a responsabilităţilor agenţilor economici pentru restabilirea fertilităţii.
• Reglementarea păşunatului.
Pentru stoparea şi diminuarea proceselor de degradare a solurilor au fost elaborate şi aprobate:
– Programul naţional de acţiuni pentru combaterea deşertificării.
– Programul naţional de valorificare a deşeurilor de producţie şi menajere.
Se află în stadiu de definitivare:
1. Programul complex de valorificare a terenurilor noi şi de sporire a fertilităţii solului;
2. Legea privind protecţia solurilor.
Trebuie să prevenim procesele dezastruoase, inclusiv eroziunea, deşertificarea, alunecările de teren etc.
Resursele acvatice. Republica Moldova dispune de o reţea hidrografică cu o lungime sumară a rîurilor de peste 16 000 km. Cele mai mari cursuri de apă sînt fluviul Nistru (cu o lungime de 1352 km şi suprafaţa bazinului hidrografic – 72100 km2) şi rîul Prut (cu o lungime de 967 km şi suprafaţa bazinului hidrografic – 27,5 km2), care sînt rîuri transfrontiere. Republica dispune de circa 900 m de teritoriu pe malul stîng al fluviului Dunărea în aval de confluenţa acestuia cu r.Prut. Teritoriul republicii este străbătut de circa 3600 de rîuri, rîuleţe şi pîrîie permanente şi intermitente, dintre care 90% au o lungime mai mică de 10 km şi numai 10% au o lungime de peste 100 km. Majoritatea rîurilor mici în timpul verii seacă.
Pe teritoriul ţării există peste 4 353 de lacuri şi bazine de acumulare de apă, inclusiv 90 – cu un volum de peste 1 mln. m3 fiecare. Aceste bazine acvatice deţin o suprafaţă totală de peste 330 km2 şi un volum de apă de circa 1,32 mlrd m3. Ele au fost construite, în majoritatea cazurilor, pe rîurile mici pentru acumularea apei de scurgere din teritoriu şi folosirea ei pentru diverse necesităţi, în primul rînd, pentru irigarea terenurilor agricole. Lacurile de acumulare servesc, de asemenea, ca unităţi de prevenire şi combatere a revărsărilor şi inundaţiilor în timpul viiturilor de primăvară şi vară, sînt folosite pentru agrement, în piscicultură şi alte scopuri.
O importanţă deosebită o au apele subterane din straturile acvifere freatice şi de adîncime. Spre deosebire de apele subterane adînci, apele freatice sînt supuse unei poluări antropogene intense.
Din cantitatea totală de ape subterane de adîncime, extrase sau cercetate, pe teritoriul republicii circa 50% nu pot fi recomandate în scopuri potabile fără o tratare preliminară. Aceste ape se caracterizează prin nivel ridicat de mineralizare, conţinut de fluor, hidrogen sulfurat, fier, sodiu, amoniac şi alte elemente.
În prezent se exploatează peste 4 832 de sonde arteziene şi circa 179 268 de fîntîni şi izvoare din stratul acvifer freatic. Repartizarea resurselor de apă subterană pe teritoriul republicii este neuniformă, cea mai mare parte a lor fiind concentrată în luncile fluviului Nistru şi rîului Prut. Pe măsura îndepărtării de aceste rîuri, alimentarea cu apă a orizonturilor acvifere subterane scade.
Gradul de regenerare a resurselor acvatice este de 11% anual, ceea ce este insuficient pentru a menţine ciclul acestor resurse la un nivel stabil. Ţinînd cont de faptul că Republica Moldova foarte frecvent sînt secete, debitul resurselor acvatice se reduce substanţial, ceea ce se răsfrînge negativ asupra necesităţilor consumului de apă în ansamblu. Gradul de asigurare cu apă potabilă este neuniform după teritoriu.
Este de menţionat faptul că apa rîurilor mari se apreciază ca puţin sau moderat poluată (clasele II-III), iar în cele mici continuă să rămînă degradată şi poluată (clasele IV-V).
În ultimii 10 ani se observă o menţinere a nivelului de poluare sub limita admisă de normă pentru fluviul Nistru, iar pentru rîul Prut – o apropiere esenţială de normă. În rîurile interne nivelul de poluare se menţine în continuare majorat.
Principalele surse de poluare sînt determinate de sectorul comunal prin staţiile de epurare care evacuează ape uzate epurate insuficient epurate.
În ultimii ani s-a observat o continuă reducere a evacuărilor de poluanţi în apele de suprafaţă, însă nivelul acestor poluanţi se mai menţine încă peste limita admisă de autorizaţiile de gospodărire a apelor.
Volumul evacuărilor apelor uzate s-a redus simţitor.
Din an în an scade gradul de încărcare a capacităţilor disponibile ale staţiilor de epurare în funcţiune. Nu sînt încărcate suficient cu ape uzate cele mai mari SEB-uri ale republicii: Chişinău, Bălţi, Bender.
Dereglările tehnologice conduc la evacuări de ape uzate cu un conţinut supranormă de poluanţi. Alarmantă este situaţia creată pe cursurile receptoare în aval de punctele de deversare a staţiilor de epurare ale localităţilor: Chişinău, Soroca, Orhei, Teleneşti, Rezina, Şoldăneşti, Bulboaca, Roşcani, Bucovăţ, Ciorescu, Bubueci, Căuşeni, Olăneşti, Ştefan-Vodă, Ocniţa, Otaci, Frunze, Donduşeni, Edineţ, Făleşti, Basarabeasca, Hînceşti, Leova, Cahul, Cantemir, Taraclia, Svetlîi, Comrat, Congaz şi altele, unde are loc înrăutăţirea calităţii apelor naturale.
Este îngrijorătoare situaţia reală de pe teren, deoarece sînt depăşite limitele de poluanţi, inclusiv a produselor petroliere în apele descendente din sol spre freatic cu azotaţi, amoniac, sulfaţi, cloruri, iar întreţinerea animalelor în număr mare şi stocarea deşeurilor animaliere pe malul rîpilor, drumurilor, rîurilor şi iazurilor face starea ecologică mai agravată.
De menţionat că Republica Moldova dispune şi de ape minerale, de masă şi medicinale.
Se extrag pentru uz intern şi pentru export apele minerale “Resan”, “Gura Căinarului”, “Soroca”. Pe baza apelor termale funcţionează sanatoriile “Nufărul” din municipiul Cahul şi “Codru” din s. Hîrjăuca, r-nul Călăraşi.
Obiective de realizat:
• Asigurarea accesului populaţiei la surse de apă potabilă de calitate.
• Prevenirea şi reducerea poluării resurselor de apă, optimizarea consumului apei în economia naţională şi activităţile menajere, epurarea eficientă a apelor reziduale.
Acţiuni:
• Renovarea şi modernizarea sistemelor existente de aprovizionare cu apă şi canalizare.
• Perfecţionarea evidenţei consumului de apă şi a monitoringului apelor.
• Aplicarea noilor standarde de calitate a apei pentru apele reziduale, eficientizarea aplicării mecanismelor economice şi a politicii tarifare în domeniu.
Întru îmbunătăţirea situaţiei în domeniul resurselor acvatice, în deosebi la compartimentul aprovizionare cu apă şi canalizare, de către Guvernul Republicii Moldova a fost aprobat Programul de alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor din Republica Moldova pînă în anul 2006.
Pădurile. Pădurea este, în realitate, un organism perfect, complex şi viu al naturii, un sistem ecologic, în care toate fiinţele sînt legate între ele prin fire invizibile, care asigură circulaţia substanţelor biochimice şi a energiei informaţionale. Alături de arbori un loc de seamă îl ocupă în viaţa pădurii diferite organisme, avînd înfăţişare şi cerinţe vitale diferite. În mod schematic, sub aspect trofic, această diversitate poate fi divizată în trei grupuri principale: producători, consumatori şi descompunători.
Republica Moldova dispune de un fond forestier cu o suprafaţă de 394 mii ha (11,6% din teritoriul ţării), fiind una din ţările cu cel mai mic procent de împădurire din Europa (Romănia – 27%, Bulgaria – 30%, Portugalia – 37% etc.), inclusiv cu păduri – 325,4 mii ha. Fondul forestier naţional cuprinde cca. 800 de trupuri de pădure cu o suprafaţă de la 5 pînă la 1500 ha.
În gestiunea autorităţilor silvice se află 349,2 mii ha sau 88,6% din terenurile fondului forestier naţional, dintre care pădurile ocupă 311,8 mii ha. Restul terenurilor din fondul forestier – 44,8 mii ha, sau 11,4%, – se află în gestiunea primăriilor, unităţilor agricole şi altor beneficiari silvici.
Pădurile sînt repartizate extrem de neuniform:
• zona de nord – 7,2%
• zona de centru – 13,5%
• zona de sud – 6,7%.
Pădurile Moldovei sînt formate preponderent din specii de foioase (97,8%), speciile de răşinoase constituind doar 2,2%. Aproximativ o jumătate din suprafaţa pădurilor revine stejăretelor, circa 12% – altor specii autohtone. În ultimii 50 de ani, suprafaţa pădurilor s-a majorat considerabil datorită plantării salcîmetelor şi răşinoaselor. Deşi suprafaţa totală a stejăretelor a crescut cu 18%, ponderea acestora în structura pădurilor s-a redus cu 13,6%. Astfel, peste o treime din arboreturi sînt create din specii introduse artificial care nu se înscriu în ecosistemele naturale ale Moldovei, iar circa 90% din arboreturile de gorun şi peste 60% din arboreturile de stejar provin din lăstari de generaţiile II-IV. Din aceste considerente, starea de vegetaţie a ultimelor şi rezistenţa lor la factorii biotici şi abiotici nefavorabili sînt foarte reduse.
Cauzele care au generat degradarea principalelor comunităţi forestiere sînt următoarele:
1) aplicarea regenerării din lăstari (ultimele 2 secole)
2) nerespectarea cuvenită a îndrumărilor tehnice în cadrul lucrărilor de gospodărire a arboretelor
3) folosirea în lucrările de împădurire şi reîmpădurire a speciilor necorespunzătoare condiţiilor staţionale
4) întreţinerea necorespunzătoare a culturilor silvice
5) procesele intensive de uscare în masă a unor specii forestiere (stejar pufos, stejar pedunculat, frasin, salcîm etc.)
6) expansiunea dăunătorilor defoliatori
7) neconcordanţa dintre arboreturi şi condiţiile staţionale
8) creşterea volumului tăierilor ilicite.
Majoritatea pădurilor necesită lucrări urgente de reconstrucţie ecologică, în special de ameliorare şi refacere a structurii şi compoziţiei lor, în corespundere cu potenţialul staţional.
Obiective de realizat:
• Menţinerea şi regenerarea fondului forestier existent.
• Extinderea fondului forestier pe o suprafaţă de minimum 15% din teritoriul ţării.
Acţiuni:
• Implementarea principiilor managementului durabil al fondului forestier, utilizarea potenţialului lui de protecţie şi recreaţional.
• Mobilizarea resurselor financiare interne şi atragerea suportului financiar din exterior pentru regenerarea şi extinderea fondului forestier.

Flora Republicii Moldova este bogată şi include cca. 5513 specii de plante (plante superioare – 1989 specii, plante inferioare – 3524 specii).
După compoziţia floristică, cele mai bogate sînt ecosistemele forestiere (peste 850 specii), apoi cele de stepă (peste 600 specii), luncă (cca. 650 specii), petrofite (cca. 250 specii), acvatice şi palustre (cca. 160 specii). Diversitatea vastă a speciilor şi grupelor ecologice este determinată atît de variabilitatea biotopică, care include condiţii ecologice cu diverşi indici de temperatură, umiditate, compoziţir a solului, cît şi de faptul că teritoriul ţării este situat la interferenţa a trei zone biogeografice: central-europeană – reprezentată de Podişul Central al Codrilor (54,13 % sau 1 mln. 830 mii ha din teritoriul ţării); euroasiatică – reprezentată de regiunile de silvostepă şi stepă (30,28 % sau 1 mln. 23 mii ha); mediteraneană – căreia îi aparţin fragmente de silvostepă xerofite din partea de sud a ţării (15,59% sau 527 mii ha).
Semnificativ este faptul că, pe de o parte, populaţiile speciilor răspîndite în ecosistemele naturale scad treptat, iar, pe de altă parte, populaţiile speciilor adventive se află în proces de expansiune accelerată în toate tipurile de ecosisteme.
Fauna. Din punct de vedere faunistic, teritoriul Republicii Moldova se mărgineşte cu regiunea balcanică şi formează zona de tranziţie dintre elementele faunei stepei asiatice continentale şi de silvostepă europeană. Fauna Republicii Moldova constituie cca. 14800 specii de animale (461 – specii de vertebrate şi 14339 – specii de nevertebrate).
Fauna vertebratelor include 70 specii de mamifere, 281 specii de păsări, 14 specii de reptile, 14 specii de amfibieni şi 82 specii de peşti .
Migraţia păsărilor pe teritoriul naţional decurge atît pe spaţii largi, cît şi pe căile est-europene de migraţie. Printre torentele de păsări migratoare, pe unul din primele locuri în ceea ce priveşte efectivele numerice se plasează cele acvatice şi palustre, care se odihnesc şi se hrănesc în cursurile inferioare ale Nistrului şi Prutului. Luncile acestor rîuri sînt principalele coridoare de zbor şi pentru păsările arboricole (răpitoare, ciconiforme, multe specii paseriforme).
Ecosistemele forestiere oferă animalelor condiţii de viaţă mai variate, însă fragmentarea esenţială a pădurilor reduce posibilitatea de cuibărire a speciilor respective. Fauna din pădurile Republicii Moldova include 172 specii de vertebrate terestre. O diversitate specifică mai bogată a ornitofaunei revine ecosistemelor forestiere din Codri.
În ecosistemele de stepă fauna include 109 specii de vertebrate.
În pădurile de luncă au fost înregistrate 153 specii de vertebrate terestre. Totodată, pădurile de luncă şi zăvoaiele, care reprezintă habitate valoroase pentru animalele sălbatice, sînt şi cele mai deteriorate şi necesită o restabilire cît mai urgentă. În biotopurile ecosistemelor de luncă au fost semnalate 88 specii de vertebrate terestre.
Zăcămintele de substanţe minerale utile. Actualmente substanţele minerale utile solide (piatra de construcţie, nisipul, granitul, pietrişul şi alt.) se exploatează adeseori nereglementat şi excesiv.
Substanţele minerale nemetalifere constituie sursa principală de materie primă minerală a Republicii Moldova, printre care predomină rocile carbonatice, de siliciu şi argiloase, depunerile de nisip şi pietriş, ghipsul, granitul, gresia etc.
La moment sînt luate la evidenţă 406 zăcăminte de substanţe minerale utile solide cu rezervele industriale în cantitate de 400,5 mln. tone (ghips, nisip pentru sticlă, tripol, diatomite etc.) şi 1585,8 mln. m3 (calcar tăiat, piatra brută, nisip, prundiş, argila etc.). Pe măsura exploatării acestor zăcăminte rezervele lor se micşorează, de aceea problema protecţiei subsolului şi utilizării raţionale a minereurilor devine din ce în ce mai acută.
În prezent se exploatează circa 121 de zăcăminte, volumul anual de extragere constituind în mediu 2,1 mln. tone. Cele mai exploatate sînt calcarurile, argilele, nisipurile, pietrişul, prundişul, silicaţii, ghipsul, gresia, gabronoritele, granitul.
Carierele săteşti, din care se extrag pînă la 5 mii m3 de zăcăminte anual, sînt exploatate în majoritatea cazurilor ilicit.
Suprafaţa ocupată de mine şi cariere constituie circa 2428 ha. Circa 785,1 ha de cariere sînt deja exploatate şi necesită recultivare. Aceste lucrări practic nu se efectuează. Dacă în anii 1990-1992 se recultivau 119 ha/an de cariere exploatate, în prezent se recultivează doar 10 ha/an.
În procesul de extragere a zăcămintelor se formează de la 25 % pînă la 45 % de deşeuri. Ele sînt depozitate în galeriile minelor sau pe teritoriul carierilor în locuri special amenajate. La aceste obiecte s-au acumulat circa 16,8 mln. m3 de deşeuri, dintre care s-au utilizat doar 0,7 mln. m3 . Deşi ar putea fi utilizate la producerea făinii minerale, fabricarea blocurilor artificiale, precum şi pentru pavarea drumurilor.
Pentru depozitarea deşeurilor sînt folosite spaţii suplimentare pe teritoriul carierilor care vor rămîne în perspectivă mult timp nerecultivate. În urma ploilor torenţiale şi furtunilor deşeurile poluează terenurile adiacente şi resursele acvatice. Numai întreprinderile miniere dispun de documentaţia tehnico-juridică necesară.

Petrolul şi gazele naturale. Exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi în partea de sud a republicii a atins adîncimi relativ mici (1,5 – 2,5 km), descoperindu-se zăcăminte nesemnificative de petrol, gaze şi cărbune brun. Din acest motiv lucrările au fost sistate în anul 1972, fiind reluate abia în anul 1996.
Iată o succintă trecere în revistă a resurselor naturale de care se bucură Moldova şi de care trebuie să ne îngrijim, folosindu-le raţional.